”Copilul meu are mereu un motiv”, probabil am auzit cu toții această expresie printre părinți sau chiar noi am folosit-o, atnci când cel mic nu vrea să facă nici în ruptul capului ceea ce i se cere. Și nu e vorba de Lucruri complicate, „pietre de moară”, cum zice o altă zicală din părinți…
Însă, de fiecare dată când copilul este morocănos sau refuză să facă anumite lucruri aparent banale, are cu siguranță o explicație pe care, din nefericire nu reușește să ți-o transmită așa cum trebuie.
O poveste plină de învățămine a scris Ana Zidărescu pe blogul Centrudeparenting.ro, prin care explică faptul că cei mai mari inamiciai relației parinte – copil sunt rusinea și lipsa de rabdare.
Cum poate răbdarea să schimbe relația dintre copii și părinți? Iată mai jos:
„Seara mi se intampla de cele mai multe ori sa am mai putina rabdare – oboseala de peste zi fiind destul de pronuntata. Si, pentru a-mi usura mie anumite situatii, aveam tendita de a-i refuza ceva, fara sa-l ascult pana la capat. Dar incercam sa ma abtin si descopeream cu drag cum L. lua rola de hartie pentru a pune servetele pe masa, nu pentru a o rupe in bucatele mici. Ori, deschidea sertarul cu tacamuri pentru a le aseza la masa. Si ma gandeam cu usurare, de fiecare data, ce bine am facut ca m-am abtinut si l-am lasat. Pentru ca, de fapt, el voia sa participe, nu sa faca o “obraznicie”.
Iată și cum rușinea și înfruntarea ei este sunt obiective esențiale în creșterea unui copil sănătos din punct de vedere emotional:
„Acum cateva nopti, L. a avut un accident in pat, astfel ca s-a trezit plangand, nervos si ud.
Primul meu instinct: il dezbrac, il sterg putin si apoi il imbrac cu alte pijamale sau il las cum vrea el, pana adoarme si apoi il imbrac.
Reactia lui: plans
Reactia mea cu argumente: “stai sa te schimb, ai facut pipi si ai hanutele ude”
Reactia lui: plans isteric, dupa care a fugit pe canapea, in sufragerie
Pentru ca era foarte ud, tot incercam sa-l conving sa ma lase sa il schimb, dupa care putem face ce vrea el. Am incercat sa-l dezbrac fara voia lui, insa nu am reusit si mai rau am facut. Pentru ca, acum, a inceput sa tipe si sa bata cu calcaiele in canapea.
Dorinta mea: sa-l fac sa se opreasca
Ce am facut pana la urma? La acea ora tarzie, obosita si frustrata pe starea lui de rau, am realizat ceva si i-am spus doar atat:
“Te iubesc mult! Stai linistit! Si eu, si tati, faceam pipi pe noi cand eram mici”
Si s-a oprit imediat din plans. S-a linistit in cateva secunde. Asa ca am continuat.
“Mama te iubeste tare mult! Eu nu ma supar ca ai udat patutul. Ti-am spus. Si mie mi se intampla cand eram micuta. Si nu imi placea si plangeam ca tine. Dar venea mama mea si ma schimba, iar apoi adormeam la loc. Imi pare rau ca te-ai trezit din somn. Visai ceva frumos?”
Si a inceput si el sa repete: “Si mami cand erai tu micuta, faceai pipi si plangeai. Dar te schimbai si gata. Nu-i nimic”.
Am realizat ca plansul lui nervos, bataile cu calcaiele in canapea si tipetele erau, de fapt, o reactie a rusinii pe care o avea. L-a ajutat imediat sa stie ca astfel de accidente se intampla oricarui copil, inclusiv mie si tatalui sau cand eram mici. Copilul nu are cum sa constientizeze importanta sau lipsa de importanta a anumitor lucruri, pentru ca nu are experienta sa inteleaga. Insa, l-am ajutat sa inteleaga faptul ca nu este un lucru mare, ca se intampla oricui”
Fragmente preluate de pe Centruldeparenting.ro.
