Confesiunea unei mamici: „Ziua in care n-am dat SPAGA la medici!” Cum crezi ca decurs operatia?

loading...

Ora 7 dimineața, spital de stat din București. Spital de stat pentru copii. Desene pe pereți, cadre medicale grăbite, copii plânși, copii vioi, părinți calmi, părinți nervoși.

Fiecare caută un anume medic, toți cu acte, toți cu probleme. Victor cu două cuburi de lemn în mâna și eu cu rucsacul în spate. Urma să ne internăm pentru operația de polipi. Ca la orice treabă pe care o avem cu instituțiile statului, după cum știți, fac cruci cu limba în cerul gurii.

CITESTE SI >>>

A cazut si s-a julit la genunchi, dar educatoarea nu i-a curatat rana! Acum se lupta pentru viata ei. ce s-a intamplat este SOCANT! Toti parintii trebuie sa aiba grija cu acest lucru

Bona i-a spus mamei ca fetita ei si-a rupt dintele de la un biscuite! Cand au vazut medicii ce-i in gura fetitei S-AU INGROZIT

NU ARUNCATI dintii de lapte ai copilului! ESTE INCREDIBIL ce putem face cu ei! S-a aflat ACUM

Trecem prin marea de oameni și copii și ajungem la ușa pe care scria ORL. Dau să deschid ușa, dar sunt întreruptă de o mămică:

– Stați! Așteptați! O să iasă asistenta și vă striga. Pentru ce doctor sunteți? Că ne cheamă în funcție de doctori.

Îi mulțumesc frumos pentru sfat și mă pun pe așteptat. Iau copilul de mână și respir adânc cu teama în suflet că nu știu ce e dincolo de ușă, că nu știu cum sunt oamenii de acolo.

Nu-mi duc gândurile până la capăt, că sunt întreruptă din nou de mămica de alături:

– Auziți? Cam câți bani se dau?

– Pentru?

– Păi dumneavoastră pentru ce sunteți? Nu pentru polipi?

– Ba da!

– Și cât dați?

– Dar nu îi cumpăr polipi! și încep să râd.

Râde și ea, dar nu e râsul ei…

– Ce bani să dau? Eu plătesc asigurare. Dau lunar din salariu. Am plătit deja, cum ar veni…

– Nu, dar așaaaa… la doctor, la anestezist, la asistente…

N-am putut să ne terminăm discuția, că ușa s-a deschis și am intrat noi.

Fișă, înregistrare, analize, consult, discuție cu medicul care urma să efectueze operația. La ușa medicului, când am ieșit, erau alte mame cu copii. N-am putut să trecem printre ei, fără să fim întrerupți de întrebarea:

– Nu vă supărați, cât ați dat?

– Unde?

– Doctorului! Cât i-ați dat doctorului? Am auzit că la anestezist se dă un milion jumate-două…

Îmi era clar. Oameni voiau să dea bani. Bine că ne plângem de corupție! Nu știu de ce, dar am un feeling că tot oamenii de genul se plâng că nu pot face nimic fără bani. Trecusem de asistenta șefă și de medic și nu îmi ceruse nimeni nimic, nu îmi zisese nimeni că trebuie să dau bani.

Când am ajuns în salon, povestea șpăgii a ajuns la cote inimaginabile. Eram patru mame cu patru copii. Am evitat, cât am putut, să intru în discuția despre bani. Mi-am pregătit copilul, ne-am așezat amândoi pe pat și ne-am pus pe așteptat. Vorbeam, povesteam, râdeam. În jurul nostru, toată lumea se foia, adică mamele. „Care e asistenta de pe salon?” / „Cine îi duce la operație?” / „Ăsteia cât îi dăm? Hai să-i dăm mai mult că a vorbit frumos!”

O întreagă foșneală, portofele mânărite, bani băgați în mâneca puloverului ca să fie la îndemână. Hârtii de 100 și 50 de lei apăreau de peste tot. Mă uitam cu gura căscată la mascarada din fața mea. Nu întreba nimeni cum decurge operația, cât durează, ce anestezie face, ce se întâmplă după, cum vor fi copiii lor… Nu! Oamenii erau ocupați să dea bani. Să caute buzunare și să îndese bani.

– Dar de ce dați bani?

– Ca să fie bine?

– Și credeți că dacă nu dați bani, nu are cum să fie bine?

– Nu, dar să fie mai atenți…

Deci lumea crede că medicii nu sunt atenți dacă nu primesc bani. Cum vine asta? Adică în fața mesei de operație, medicul stă să se întrebe „Ăsta cât a dat ca să știu cât sunt de atent? Aaa, n-a dat nimic, ia lasă că-l operez la ficat, ce dacă are probleme la inimă?” Chiar credeți că lucrurile funcționează așa? Chiar mai credeți în asta?

În salon cu noi era o mamă din provincie care amânase câțiva ani operația de polipi pentru că nu avusese bani. „Nu poți să vii la spital fără bani.” Așa am crescut și eu – cu ideea că la spital trebuie să dai bani, dar după ce am început să cotizez, lunar, din salariul meu, către sistemul de sănătate, nu consider că atunci când am nevoie trebuie să scot bani din portofel și să umplu toate buzunarele. Nu consider nici că trebuie să dau bani personalului pentru că „a vorbit frumos”.

Ei bine, femeia aceea modestă, de la țară, a dat bani în stânga și în dreapta, fără să-i ceară nimeni și fiind chiar insistentă. Nu-mi poate ieși din cap frenezia cu care căuta buzunarul infirmierei care i-a adus copilul înapoi de la sala de operație. 50 de lei pentru un drum de 50 de metri cu căruciorul. 50 de lei?! Mai dăduse și la anestezist vreo 150-200, iar la medic vreo 3-400, plus la toate asistentele.

– Tre să le dai la toți, că altfel nu se poate!

Asta a fost replica ei, după ce dăduse în stânga și-n dreapta. Exact ce gândeam eu la început. Că fix acești oameni se plâng că nu se poate fără, dar n-au avut nicio secundă în gând să vadă dacă se poate. Apoi se vor duce acasă, în provincie, și vor povesti că la București nu se poate face nimic fără bani, că peste tot trebuie să dai. Dacă nu eram acolo și nu vedeam, poate n-aș fi crezut.

Am stat o zi în spital, copilul a fost operat de polipi, dar nu mi s-a cerut să dau bani. Oamenii de acolo sunt plătiți de către stat cu banii pe care i-am dat și eu, și tu, și toți. De ce ar trebui să plătesc din nou, la fața locului? Plătesc personalul ca să vorbească frumos? Nu știu dacă am nevoie să vorbească frumos. Am, mai mult decât asta, nevoie să fie competent și să-și facă treaba bine. Poate să nu fie drăguț cu mine, că asta nu e trecută în fișa postului, dar trebuie să-și facă meseria.

Chiar și fără șpagă, personalul a fost atent la nevoile noastre, medicul a fost extraordinar, copilul a fost tratat foarte bine.

Nu mai dau șpagă de câțiva ani, din principiu. Mi se pare grav că insistăm să ducem mai departe acest obicei, dar mult mai grav e că o facem deasupra capetelor copiilor noștri și îi facem să creadă că spitalul nu e locul unde ar trebui ca sănătatea să fie principalul subiect, ci locul unde se dau plicuri cu bani din buzunar în buzunar și în care nu intri când ești bolnav, ci când ai bani. Ne mai și mirăm că suntem un popor care se tratează singur sau cu ajutorul Internetului. Să nu ne mai mire!

Articol preluat de pe SmartWomen.Hotnews.ro

Comments

comments

loading...