Sunt foarte multe nume românești care au terminația „escu”, însă puțini sunt cei care știu de unde provine aceasta. Ea a fost folosită pentru prima dată în Evul Mediu.
De la ce vine însă terminația „escu” din numele românești? Cercetătorul Sorin Mazilescu, fostul director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Argeș, explică pe larg de unde provine terminația „escu”, într-o postare pe Facebook.
Cercetătorul susține că terminația „escu” din numele cele mai frecvente în România vine de la „fiul/fiica lui” și a fost utilizată prima dată în perioada Evului Mediu. Acesta explică și cum un copil putea primi nume de familie precum Ionescu și când anume se foloseau nume de familie precum Aioanei.
Citește și >>>
Harta online care iti arata de unde vine numele tau de familie
STII CARE SUNT NUMELE LOR DE SCENA, dar habar n-ai cum se numesc de fapt in realitate
Codul Numeric Personal ascunde un SECRET! Ce spune ultima cifra despre tine
Cum a fost schimbată terminația „escu” din numele de familie românești.
Sorin Mazilescu susține faptul că înainte de folosirea terminației „escu”, care însemna „fiul/fiica lui”, în bisericile din România se folosea formula „sin”, care practic însemna același lucru, doar că provenea din limba slavă.
Astfel, din „Ion sin Vasile”, care însemna Ion, fiul lui Vasile s-a ajuns la Ion Vasile
„Conceptul de nume de familie datează din vremuri străvechi, de pe vremea Romei Antice. Termenii „nume de familie” se traduceau prin „casă”, adică totalitatea membrilor căminului, care includea servitorii și sclavii gospodăriei.
În epoca modernă, numele de familie a apărut prima dată în Itala, în secolul al X-lea. Acest lucru s-a datorat extinderii comerțului și apariția a mai multor clase sociale. Oamenii bogați ai vremurilor voiau să se distingă de cei mai puțin norocoși, din punct de vedere financiar”, notează cercetătorul, pe o rețea de socializare.
„Pentru că prenumele erau puține și se repetau destul de des, bărbații influenți și avuți au inventat aceste nume pentru a-și diferenția familiile de alte neamuri.
Multe nume de familie românești se termină în ”escu”. Povestea este interesantă. Numele de familie apar în spațiul românesc târziu, abia în secolul al XVIII-lea. Până atunci, oamenii erau cunoscuți după numele mic de botez, porecle sau meserii, cu apelativul „a/al lui…”. Același obicei se practică și în prezent, în anumite zone din România, în special în mediu rural”, relatează Sorin Mazilescu.
„Terminație „escu” se traduce prin „fiul/fiica lui” și a fost folosită prima dată în Evul Mediu. Prin generalizarea limbii slave în biserică, locul unde erau înregistrate numele membrilor parohiei, apare formula de ”sin” care înseamnă exact acelaşi lucru, ”fiul lui”.
Ulterior, „sin” a fost înlocuit cu „escu”. Așa, din „Ion sin Vasile”, care însemna Ion, fiul lui Vasile, numele a devenit Ionescu Vasile. În cazul în care tatăl nu-și recunoștea odrasla, copilul prelua numele mamei, prin derivate precum Agherghinei, Amariei, Aioanei, etc.
Studiile arată că sufixul „escu” a fost folosit în numele de familie pentru înregistrarea și organizarea populației. Abia prin ”Sobornicescul Hrisov” emis de Alexandru Mavrocordat în 1785, dar şi prin ”Codul Calimah” emis la 1816 s-a pus problema trecerii numelor de familie. Astfel, copiii erau trecuţi cu numele tatălui, care era tot după tradiţie medievală.”
