Una dintre cele mai infloritoare industrii din perioada comunistă a fost, într-un mod cu totul contra-intuitiv, cea a sucurilor îmbuteliate. Nostalgicii își amintesc și acum de Brifcor sau Ci-co.
Ideea extinderii fabricării sucurilor a înflorit în anii 60, dar nu la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, ci a fratelui să mai mic Ion Ceaușescu, inginer agronom.
Ion a făcut calculele și a ajuns la concluzia că ar fi nevoie de 70 de fabrici de conserve în întreaga țară, fiecare să aibă și o linie de producție pentru sucuri, pentru că „nu vreau să aruncăm nimic din producția de legume și fructe”, potrivit muzeulbrandurilor.ro.
Așa au apărut, rând pe rând Ci-Co, Brifcor, Lămâiţa, Bem Bem, Citron, Deit, Hebe, Frucola, Quic-Cola, Pepsi, Rocola, Sintonic, Socata, Zmeurata. Diferența dintre acelea și cele de atunci era că acelea erau sucuri majoritatea naturale, fără chimicale nocive.
Fiecare tip de suc se obținea prin presarea fructelor în fabrici. Astfel se obținea un suc concentrat, care ulterior era transportat la Institutul pentru Produse Horticole București, de unde era distribuit la cele 70 de fabrici, care îl transformau în suc.
Cico vine de la Citrice Cola. O sticlă costa doar un leu și avea un gust foarte bun. Termenul de garanție însă era doar de 7 zile, întrucât în el nu se puneau pic de chimicale.
Ci-co a fost produs din 1970 la Intreprinderea de Produse Alimentare, București, unde se îmbuteliau zilnic circa 600.000 de sticle.
Sticlele erau spălate cu peria de sârmă și îmbuteliate manual de o presă acționată cu piciorul, în timp ce eticheta se lipea tot manual, de către o muncitoare care folosea lipici.
Cum era prezentat Ci-co în reclamele vremii, puteți vedea aici.
Povestea integrală despre cum industria sucurilor din România a fost pusă pe butuci, puteți urmări în clipul de mai jos.
[fvplayer id=”11″]
